Când se ivesc gânduri de mândrie, harul se retrage, inima se răceşte, mintea se împrăştie, rugăciunea slăbeşte şi sufletul este supus asaltului patimilor. Părăsit de har, sufletul este năpădit de demoni.

Pentru aceasta, fraţilor, cu toate puterile voastre păziţi pacea dumnezeiască dată nouă în dar şi, când cineva ne va supăra, să-l iubim, chiar dacă aceasta nu este uşor, şi Domnul, văzând osteneala noastră, ne va ajuta cu harul Lui.

Orice acţiune înaintea căreia sau după care nu poţi spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem smerenie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce trăiesc împreună cu noi.

Dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, nu urî pe nimeni, şi nu te vei mânia.Astfel, orice om, dacă-şi taie voia lui înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, va avea totdeauna pace în suflet, dar cel căruia îi place să-şi facă voia sa, nu va avea pace niciodată.

Sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice.

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinţei. Necredinciosului îi dau acest sfat: Să zică: ˝Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul.˝

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească.

Dacă am fi fost smeriţi, Domnul ne-ar fi dat să vedem raiul în fiecare zi. Dar cum nu suntem smeriţi, trebuie să luptăm şi să ne războim cu noi înşine: dacă te birui pe tine însuţi, Domnul îţi va da sfântul Său ajutor drept răsplată pentru smerenia şi osteneala ta.

Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela Îi mulţumeşte pentru orice întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire.